Cât din ritualurile pentru cei plecați este pentru ei și cât este, de fapt, pentru noi?

Când moare cineva apropiat, aproape imediat intrăm într-o succesiune de gesturi și ritualuri pe care le cunoaștem din familie, din religie și din tradiție: priveghi, înmormântare, lumânări, rugăciuni, pomeni, parastase, împărțirea anumitor lucruri, întâlniri cu familia și pomenirea celui plecat la anumite intervale de timp.

Spunem că toate acestea sunt „pentru cel mort”.

Dar cât sunt pentru el și cât sunt, de fapt, pentru noi?

Poate că răspunsul nu trebuie căutat într-o alegere între cele două. Poate că ritualul are tocmai acest rol dublu: îl onorează pe cel care a plecat și, în același timp, îi ajută pe cei rămași să învețe să trăiască într-o lume în care acea persoană nu mai este prezentă fizic.

Pomenirea nu este doar despre cel plecat

Să ne gândim la o pomenire.

Pregătim mâncare. Aprindem lumânări. Chemăm rudele. Ne întâlnim cu oameni pe care poate nu i-am mai văzut de mult. Povestim despre persoana care a plecat. Cineva își amintește o întâmplare amuzantă. Altul povestește ceva ce numai el știa. Uneori plângem. Alteori râdem.

În aparență, totul este organizat pentru cel care nu mai este.

Și totuși, cei care stau la masă suntem noi.

Noi avem nevoie să ne întâlnim.

Noi avem nevoie să vorbim.

Noi avem nevoie să ne amintim.

Noi avem nevoie să spunem din nou numele celui plecat.

Prin aceste întâlniri, omul continuă să existe într-un alt fel: în amintirile noastre, în poveștile familiei, în gesturile pe care le-am învățat de la el, în lucrurile pe care le-a lăsat în urma sa.

Pomenirea devine astfel nu doar un act dedicat celui plecat, ci și un spațiu în care cei rămași își împart durerea.

Când ne plângem morții, plângem și ceea ce am pierdut noi

Există o idee care poate părea dură la prima vedere:

Atunci când plângem un om care a murit, plângem și pentru noi.

Plângem pentru că nu îl mai putem suna.

Pentru că nu îi mai putem spune ceva.

Pentru că nu îl mai putem întreba.

Pentru că nu mai putem repara o discuție.

Pentru că nu mai putem recupera timpul pe care îl credeam nelimitat.

Plângem locul gol rămas în viața noastră.

Plângem rutina care s-a schimbat.

Plângem viitorul pe care ni-l imaginam împreună și care nu va mai exista în forma aceea.

Uneori plângem chiar și lucrurile pe care nu le-am făcut.

Vizita amânată.

Telefonul pe care urma să îl dăm „mâine”.

Cuvântul pe care nu l-am spus.

Îmbrățișarea pe care am crezut că vom avea timp să o oferim altă dată.

În acest sens, durerea noastră vorbește și despre neputința noastră în fața ireversibilului.

Moartea este unul dintre puținele lucruri în fața cărora omul nu mai poate negocia, corecta sau controla.

Și tocmai de aceea este atât de greu de acceptat.

Ritualul pune ordine într-un moment în care totul pare fără ordine

În primele zile după moartea unei persoane apropiate, timpul pare să funcționeze altfel.

Există șoc.

Există durere.

Există uneori neînțelegere.

Și, peste toate acestea, apar lucruri foarte concrete care trebuie făcute.

Poate părea ciudat, dar tocmai aceste lucruri concrete pot avea un rost profund.

Alegi o fotografie.

Pregătești haine.

Aprinzi o lumânare.

Primești oamenii.

Organizezi pomenirea.

Spui o rugăciune.

Împarți ceva în numele celui plecat.

Sunt gesturi simple prin care omul încearcă să dea o formă unui eveniment pe care mintea îl poate înțelege, dar pe care sufletul încă nu îl poate cuprinde.

Ritualul creează ordine acolo unde, pentru o vreme, există haos.

De ce avem nevoie de doliu

Doliul nu înseamnă să uiți.

Și nici să încetezi să iubești.

Doliul este procesul prin care relația cu omul plecat își schimbă forma.

La început, absența este aproape fizică. Te aștepți să auzi vocea. Să intre pe ușă. Să apară un mesaj.

Treptat, realitatea se așază.

Nu pentru că omul devine mai puțin important, ci pentru că începem să îi găsim un alt loc în viața noastră.

Din prezență, devine amintire.

Din conversație, devine uneori dialog interior.

Din gesturile lui rămân obiceiurile pe care le ducem mai departe.

Din ceea ce ne-a învățat rămân alegerile noastre.

Poate că acesta este unul dintre rosturile profunde ale doliului: să mutăm omul din exteriorul vieții noastre într-un loc interior din care poate continua să facă parte din povestea noastră.

De ce există pomeniri după săptămâni, luni și ani

Privite din această perspectivă, pomenirile succesive capătă un alt înțeles.

Nu există doar un singur moment al despărțirii.

Acceptarea vine în etape.

Prima sărbătoare fără acea persoană.

Prima aniversare.

Prima vacanță.

Primul Crăciun.

Prima zi în care instinctiv vrei să o suni și apoi îți amintești că nu mai poți.

Ritualurile care se repetă în timp marchează, într-un fel, aceste treceri.

Ne oprim.

Ne amintim.

Ne întâlnim.

Apoi ne întoarcem în viața noastră.

Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care tradițiile au păstrat pomenirea în timp: pentru că durerea nu se termină odată cu înmormântarea.

Comunitatea face durerea mai ușor de dus

Mai există un lucru important.

Moartea unui om nu afectează doar o persoană.

Există o familie întreagă, prieteni, colegi, oameni care l-au cunoscut.

Atunci când aceștia se întâlnesc, se întâmplă ceva foarte simplu și foarte uman:

durerea nu mai este purtată de unul singur.

Unul aduce o poveste.

Altul o fotografie.

Altul își amintește un gest.

Fiecare păstrează o altă parte din omul care a plecat.

Iar din toate aceste fragmente se reconstruiește, pentru câteva ore, imaginea lui.

Poate tocmai de aceea întâlnirea cu rudele și prietenii este o parte atât de importantă a pomenirilor.

Nu este doar o obligație.

Este și o formă de comuniune.

Ritualurile sunt și despre permisiunea de a merge mai departe

Uneori apare o vinovăție tăcută atunci când, după pierderea cuiva, începem din nou să râdem, să ieșim, să ne bucurăm sau pur și simplu să ne trăim viața.

Parcă bucuria ar însemna că am uitat.

Dar a merge mai departe nu înseamnă a uita.

Poți păstra iubirea pentru cineva și, în același timp, să continui să trăiești.

Poți aprinde o lumânare pentru el și apoi să te întorci la familia ta.

Poți plânge într-o zi și râde în alta.

Poți păstra o fotografie fără să rămâi captiv în momentul pierderii.

Ritualul poate fi și această permisiune repetată:

te pomenesc, te onorez, te port cu mine și continui să trăiesc.

Pentru cine sunt, până la urmă, ritualurile?

Dintr-o perspectivă spirituală, fiecare om își va răspunde în funcție de credința lui.

Pentru unii, rugăciunea, lumânarea, pomana și pomenirea îl însoțesc și îl ajută pe cel plecat în drumul său.

Pentru alții, ele sunt în primul rând tradiție și memorie.

Dar, indiferent de credință, un lucru pare să rămână adevărat:

ritualurile îi ajută profund și pe cei vii.

Ne ajută să transformăm durerea într-un gest.

Absența într-o amintire.

Neputința într-un act de iubire.

Singurătatea într-o întâlnire.

Și poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase sensuri ale unui ritual de pomenire.

Nu îl facem doar pentru omul care a plecat.

Îl facem și pentru noi, cei care trebuie să învățăm să rămânem.

Pentru că, uneori, cel mai greu lucru după moartea cuiva nu este să înțelegi că el a plecat.

Este să înveți tu cum să continui.

EnergyZen – un alt unghi din care să privești viața.