Când nu alegi, tot alegi. Despre liberul arbitru, soartă și destin
Există momente în viață în care avem impresia că nu putem alege.
„Nu am ce să fac.”
„Asta este situația.”
„Nu depinde de mine.”
„Mai bine nu iau nicio decizie acum.”
Și, uneori, chiar este adevărat că nu putem controla ceea ce ni se întâmplă. Nu alegem familia în care ne naștem, anumite pierderi, comportamentul celorlalți, contextul în care trăim sau multe dintre evenimentele care apar pe neașteptate.
Dar între ceea ce ni se întâmplă și ceea ce facem cu ceea ce ni se întâmplă există un spațiu.
Acolo începe liberul arbitru.
Ce este, de fapt, liberul arbitru?
Liberul arbitru nu înseamnă că putem avea orice vrem, oricând vrem și în orice condiții.
Nu înseamnă nici că suntem responsabili pentru fiecare lucru dificil care apare în viața noastră.
Înseamnă, mai degrabă, că în limitele realității în care ne aflăm avem posibilitatea de a alege cum răspundem, ce acceptăm, ce continuăm, ce schimbăm și, uneori, ce lăsăm în urmă.
Poate că nu poți schimba ceea ce s-a întâmplat ieri. Dar poți decide ce faci astăzi cu acel lucru.
Poate că nu poți schimba un om. Dar poți decide cât spațiu îi mai oferi în viața ta.
Poate că nu poți controla toate circumstanțele. Dar poți alege dacă rămâi blocat în ele sau începi să cauți o altă posibilitate.
Și atunci când nu alegi… alegi
Una dintre cele mai interesante capcane ale minții este credința că, dacă nu luăm o decizie, rămânem neutri.
Dacă într-o relație în care nu te mai regăsești alegi să nu faci nimic, ai ales, cel puțin pentru moment, să rămâi.
Dacă nu spui „nu” unei situații care te consumă, ai permis acelei situații să continue.
Dacă amâni ani întregi ceva ce îți dorești, ai ales ca ceea ce există acum să ocupe în continuare acel spațiu.
Dacă lași permanent alte persoane să hotărască pentru tine, aceasta devine tot o formă de alegere: aceea de a le transfera lor puterea deciziei.
Uneori facem asta conștient. Alteori o facem pentru că ne este teamă.
Teama de greșeală.
Teama de consecințe.
Teama de a pierde.
Teama de judecata celorlalți.
Și atunci preferăm să spunem: „Las lucrurile să se așeze.”
Uneori este înțelept să aștepți. Dar există o diferență enormă între a alege conștient să aștepți și a nu decide din teamă.
În al doilea, circumstanțele conduc în locul tău.
Dacă există liber arbitru, atunci ce mai este soarta?
Soarta și destinul sunt două cuvinte pe care le folosim adesea ca și cum ar însemna același lucru.
Eu prefer să le privesc diferit.
Soarta
Este ceea ce primești. Punctul de plecare, împrejurările, experiențele și unele dintre lucrurile pe care nu le-ai ales.
Destinul
Este ceea ce construiești din ceea ce ai primit: răspunsurile tale, alegerile tale și direcția în care alegi să mergi mai departe.
Destinul este ceea ce faci cu ceea ce ai primit.
Soarta poate fi punctul de plecare.
Locul în care te-ai născut. Familia. Corpul. Contextul. Întâlnirile care îți schimbă viața. Anumite întâmplări pe care nu le-ai planificat și poate nici nu le-ai dorit.
Destinul începe atunci când tu intri în relație cu toate acestea.
Doi oameni pot trece prin situații foarte asemănătoare și pot ajunge, peste zece ani, în locuri complet diferite.
Evenimentul poate fi asemănător. Dar alegerile făcute după el pot fi complet diferite.
Unul transformă experiența într-o condamnare. Celălalt o transformă într-o lecție.
Unul spune: „Din cauza a ceea ce mi s-a întâmplat, nu mai pot.”
Celălalt, poate după multă durere, ajunge să spună: „Mi s-a întâmplat. Nu pot schimba asta. Dar pot decide ce fac de aici înainte.”
Destinul nu este neapărat ceva scris undeva
Poate că una dintre cele mai confortabile idei este aceea că există pentru fiecare dintre noi un drum deja stabilit.
Totul se va întâmpla exact când trebuie. Persoanele potrivite vor apărea. Universul va deschide ușile.
Și poate că există întâlniri, coincidențe și sincronizări pe care nu le putem explica ușor.
Dar există și un pericol în această idee:
Poți primi o oportunitate și să nu intri pe acea ușă.
Poți întâlni omul potrivit și să nu fii pregătit să îl vezi.
Poți avea un talent și să nu îl folosești niciodată.
Poți primi zece semne și să alegi să le ignori.
Destinul, dacă există, nu cred că ne anulează participarea. Din contră.
Poate că are nevoie de ea.
Libertatea de a alege nu înseamnă libertatea de consecințe
Aici apare o parte despre care vorbim mai puțin.
Suntem liberi să alegem. Dar nu suntem întotdeauna liberi să alegem și consecințele alegerii.
Poți decide să pleci, dar poate exista o perioadă dificilă după plecare.
Poți decide să rămâi, dar vei trăi consecințele rămânerii.
Poți spune adevărul și poți pierde o relație.
Poți tăcea și te poți pierde puțin pe tine.
Poți începe de la zero și să treci prin nesiguranță.
Poți rămâne în ceea ce cunoști și să trăiești întrebarea: „Cum ar fi fost dacă…?”
Este aceea în care începi să te întrebi:
„Cu care dintre consecințe pot trăi?”
De ce uneori preferăm să credem că „așa a fost să fie”?
Pentru că această explicație poate fi liniștitoare.
Uneori chiar avem nevoie de ea pentru a accepta ceea ce nu mai putem schimba.
Dar alteori expresia „așa a fost să fie” devine o modalitate subtilă prin care renunțăm la propria putere.
„Așa a fost să fie să rămân aici.”
„Așa a fost să fie să nu fac acel lucru.”
„Așa mi-a fost scris.”
Dar dacă nu a fost?
Dacă uneori nu este vorba despre ceva ce ne-a fost scris, ci despre o succesiune de alegeri mici, repetate suficient de mult încât, într-o zi, ele au devenit viața noastră?
Nu alegem o viață întreagă într-o singură zi.
O construim.
Prin ce acceptăm.
Prin ce refuzăm.
Prin ce amânăm.
Prin oamenii lângă care rămânem.
Prin lucrurile pe care le repetăm.
Prin limitele pe care le punem sau nu le punem.
Prin fiecare „da”.
Prin fiecare „nu”.
Și inclusiv prin fiecare: „Nu mă hotărăsc acum.”
Poate că nu există o singură variantă a destinului nostru
Îmi place să mă gândesc la destin nu ca la o linie dreaptă, ci ca la un drum cu multe intersecții.
Ajungi într-un punct.
Poți merge înainte. Poți vira. Poți reveni. Poți rămâne o vreme pe loc.
Fiecare alegere deschide anumite posibilități și închide altele.
Iar după câțiva ani privești în urmă și spui: „Acesta a fost drumul meu.”
Dar drumul pe care îl numim ulterior destin a fost construit, poate, din sute sau mii de alegeri pe care, la momentul respectiv, nici măcar nu le-am considerat importante.
Un telefon la care nu ai răspuns.
Un curs la care ai mers.
Un loc de muncă pe care l-ai acceptat.
O relație pe care ai încheiat-o.
Un om căruia i-ai mai dat o șansă.
O zi în care ai spus: „Ajunge.”
Sau una în care ai spus: „Mai încerc o dată.”
Viața se schimbă deseori prin lucruri mult mai mici decât ne imaginăm.
Întrebarea nu este doar „Ce mi-a rezervat viața?”
Poate că întrebarea mai importantă este:
Poate merită să te întrebi…
Nu trebuie să avem toate răspunsurile.
Nu trebuie nici să luăm astăzi toate deciziile vieții noastre.
Dar putem deveni mai conștienți de alegerile pe care le facem și de cele pe care le evităm.
Între ceea ce este scris și ceea ce scriem noi
Poate că unele lucruri sunt date.
Poate că unele întâlniri trebuiau să se întâmple.
Poate că anumite experiențe fac parte dintr-un drum pe care încă nu îl înțelegem.
Nu știu dacă vom putea demonstra vreodată cât din viață este soartă, cât este întâmplare și cât este alegere.
Dar un lucru merită păstrat:
Faptul că nu putem controla totul nu înseamnă că nu putem influența nimic.
Între soartă și destin există omul.
Cu fricile lui.
Cu experiențele lui.
Cu limitele lui.
Dar și cu puterea de a spune:
„De aici înainte aleg altfel.”
Dar felul în care le jucăm ne aparține.
Iar uneori, exact în clipa în care încetăm să mai așteptăm ca viața să aleagă pentru noi, începe să se contureze ceea ce, peste ani, vom numi destinul nostru.
