Din jurnalul unui călător fără permis

De când sunt călător fără permis, Bucureștiul mi se arată altfel. Drumurile mele se măsoară acum în pași, stații și mici întâmplări. Iar diminețile au căpătat un obicei nou: mă uit la oameni.

Azi m-am surprins urmărindu-le mersul. Câte povești încap în felul în care un om pune piciorul pe pământ!

Unii poartă cu ei o liniște plăcută. Au pasul calm, firesc, de parcă au plecat de acasă împăcați cu dimineața. Îmi place să-i privesc. Mă trezesc și eu încetinind puțin lângă ei.

Alții merg repede, cu pumnii strânși. Îmi amintesc de un copil supărat și ambițios, hotărât să ajungă unde și-a propus, chiar dacă trebuie să certe în gând tot drumul. Au o asemenea încordare în mers, încât aproape îmi vine să fac loc și supărării care pare să-i însoțească.

Mai sunt și cei grăbiți și haotici. Un pas într-o parte, o schimbare bruscă de direcție, o accelerare. Ca și cum gândurile au plecat înainte, fiecare spre altceva, iar picioarele încearcă să le ajungă din urmă.

Nu le cunosc poveștile. Poate că omul liniștit are și el o zi grea. Poate că cel încordat se grăbește către cineva drag. Eu prind doar câteva secunde din viața lor și mă întreb ce se află dincolo de ele.

Apoi au apărut copiii în drum spre școală. Și aici, spectacolul dimineții a devenit și mai interesant.

Cu bunicii, ritmul se negocia din mers. Uneori alergau bunicii după copii. Alteori, copiii încercau să țină pasul cu bunicii. Privindu-i, aveam impresia că plecaseră de acasă cu două idei foarte diferite despre cât timp mai este până sună clopoțelul.

M-am uitat și la tătici. Aici, poveștile erau împărțite. Unii mergeau apăsat, alții relaxat, alții păreau deja cu gândul la ziua de lucru. Dar, la perechile pe care le-am văzut azi, copilul prelua ritmul tatălui. Își potrivea pașii după ai lui, uneori aproape fără să-și dea seama.

Și, în același timp, tata făcea poftele copilului. Oricât de ciudate ar fi putut părea unui adult grăbit. Mă amuza această înțelegere a lor: copilul acceptă ritmul drumului, iar tata acceptă micile abateri de la plan. În câțiva metri de trotuar încăpeau și hotărârea adultului, și lumea întreagă a copilului.

Mămici am văzut mai rar în dimineața aceasta. În schimb, mi-au atras atenția frații mai mari care îi însoțeau pe cei mici.

În micile scene pe care le-am prins, frații păreau mai dominatori, cu aerul acela serios al celui care a primit o responsabilitate și vrea să se știe cine conduce. Surorile mi s-au părut mai protectoare, mai atente la cel mic de lângă ele. Mă înduioșa să văd copii care încă mai au nevoie de grijă ducând, la rândul lor, grija altcuiva.

Și, printre toate aceste ritmuri, l-am văzut și pe omul cu cana galbenă.

Are la el o cană galbenă din care bea. O folosește pe stradă și în mijloacele de transport, cu o naturalețe care mă face și mai curioasă. Eu pot să plec de acasă și să mă întreb de trei ori dacă am luat tot ce-mi trebuie. El pare să aibă un loc bine stabilit în viața lui pentru cana aceea.

Mă întreb ce poveste are. E preferata lui? Îi amintește de cineva? Îi place pur și simplu să bea din ea? Nici măcar nu știu ce bea. Știu doar că galbenul acela mi-a rămas în minte.

Recunosc că n-am avut curajul să-l întreb. Am rămas cu întrebarea și cu gândul că, poate, data viitoare voi începe o conversație.

Până atunci, îmi continui drumurile de călător fără permis. Mai pierd câte un mijloc de transport, mai aștept într-o stație și mai adun o poveste. Azi am ajuns la destinație cu dimineața plină de oameni pe care îi țin minte.

Iar pe omul cu cana galbenă sper să-l întâlnesc din nou.

De ce tocmai o cană galbenă? Sigur voi afla…

Marcela ID · EnergyZen